stare perfecta
Sunt unii care acuză îndreptarele de spovedanie în general, şi pe cel al părintelui Nicodim Măndiţă în particular, că mai mult ar face rău decât bine. Unii spun de pildă că acei creştini care se spovedesc folosind îndrumarul se concentrează pe păcatele mici şi de aceea le pierd din vedere pe cele mari. O femeie spune la spovedanie că a purtat cercei, dar nu spune că e certată cu vecina şi că nici măcar n-o salută. La prima vedere, argumentul unor astfel de critici pare foarte logic şi raţional. Însă tocmai aici stă pericolul, mai cu precădere în rândul nostru celor ce avem pretenţii că suntem mai şcoliţi, că avem diplome şi îi privim cam de sus pe oamenii mai simpli. Din păcate, mulţi dintre noi ne limităm doar la raţiune, şi uităm că harul lui Dumnezeu nu lucrează în omul care se călăuzeşte numai după raţiunea cu care e înzestrată firea noastră căzută. Cum spunea şi scriitorul englez Chesterton, citat în „Jurnalul fericirii“ de părintele Nicolae Steinhardt: „Raţiunea, singură, nesprijinită de celelalte însuşiri benefice, poate fi primejdioasă, ba chiar funestă.“ Să luăm aminte la această avertizare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să coborâm mintea în inimă, să dobândim cuget umilit, „inimă înfrântă şi smerită“, smerenia lui Hristos. Doar aşa, cu ochii inimii limpeziţi, vom putea vedea clar. Şi atunci orice argument raţional al firii căzute se va risipi ca norii duşi de adierea harului Sfântului Duh. Şi iată de ce argumentul raţional menţionat mai sus dă greş: Să o luăm mai întâi tot logic, să demontăm argumentele lor cu propriile lor arme. Să ne gândim puţin. A purta cercei e un păcat? Da, este un păcat. A te certa cu vecina e un păcat? Da, este un păcat. Se compară un păcat cu celălalt? Nu, nu se compară. Primul e un păcat mic, al doilea un păcat foarte grav. Asta înseamnă oare că dacă primul e un păcat mic, trebuie să îl bagatelizăm? Să îl trecem cu vederea? Să vedem ce ne spune înţelepciunea noastră populară: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.“ Iată deci că şi înţelepţii din popor ne învaţă că nu trebuie să minimalizăm însemnătatea păcatelor mici. Ah, dar noi suntem intelectuali, pentru noi nu valorează nimic ce spun oamenii simpli, oricât de înţelepţi ar fi ei! Atunci poate că măcar o să valoreze ceva pentru noi ceea ce învăţăm de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce le-a spus El fariseilor pe când îi mustra: „Voi daţi zeciuială din mărar, izmă şi chimen, dar aţi lăsat pe cele grele ale Legii“ – adică 6 cele ce ţineau de iubirea pentru aproapele. Până aici sunt perfect de acord şi criticii noştri, ba chiar li se pare că vorbele Mântuitorului le sprijină punctul de vedere. Dar Mântuitorul îi contrazice, adăugând imediat după vorbele de mai sus nişte cuvinte pe care criticii noştri le trec sub tăcere: „Pe acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi.“ Adică trebuia ca fariseii să lucreze în viaţa lor în primul rând iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele, dar aceasta nu însemna că trebuia să lase şi să treacă cu vederea porunca lui Dumnezeu de a da zeciuială. Deci, deşi călcarea poruncii de a da zeciuială (cu atât mai mult din acele plante neînsemnate) este un păcat incomparabil mai mic decât neiubirea aproapelui, Mântuitorul Hristos afirmă răspicat că cel care Îl iubeşte pe El Îi şi păzeşte toate poruncile. Atât pe cele mari, cât şi pe cele mici. „Nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu“, găsim scris în Sfânta Scriptură! Deci noi trebuie să ne pocăim de toate păcatele noastre, şi mari şi mici, căci pentru toate vom da răspuns în faţa Judecăţii lui Dumnezeu. Deci nici să luăm aminte doar la păcatele mari şi să uităm de cele mici, nici să luăm aminte doar la păcatele mici şi să uităm de cele mari, şi nici să credem că sunt mari păcatele mici, sau că sunt mici păcatele mari! Iar la aceasta ne ajută doar un Îndrumar de Spovedanie complet, de unde toţi credincioşii pot învăţa ce păcate mari şi mici au făcut şi se pot elibera de toate, mărturisindu-le lui Dumnezeu sub epitrahilul părintelui duhovnic. Aceasta este singura cale ce duce spre Rai, către fericirea veşnică. Orice altă cale am apuca, nu facem decât să ne amăgim pe noi înşine şi pe alţii că am fi pe calea cea dreaptă, şi să regretăm doar când va fi prea târziu… * * * Părintele Nicodim Măndiţă le dă un răspuns după părerea noastră magistral celor ce contestă utilitatea îndreptarelor de spovedanie. Aceştia acuză îndreptarele că, în loc să ne ajute să ne cercetăm conştiinţa, ne-ar sugera păcate pe care nu ne gândisem încă să le săvârşim şi, prin urmare – spun aceia – ar trebui să nu folosim niciodată îndreptare de spovedanie. Iată răspunsul Părintelui Nicodim la aceste acuzaţii (şi cât de actual este şi acum, la aproape 80 de ani de când a fost scris!): „Tot lucrul bun îşi are, pe de o parte, admiratorii şi sprijinitorii săi, iar, pe de altă parte, şi mulţi potrivnici şi uzurpatori care, din cauza uriciunii şi zavistiei, luptă din răsputeri pentru a-l distruge. 7 Printre astfel de potrivnici care, în loc de a colabora cu noi la apărarea Ortodoxiei – asediată şi subminată de confesiunile eretice, pleiadele sectare, lojile francmasone şi alte tabere infernale – prin cuvânt şi scris, văd aievea ridicându-se astfel de creştini care să protesteze asupră-mi, strigând: «De ce a scris şi înşirat Călugărul acesta atâta amar de păcate în această carte? [De] ce a dat în vileag atâtea păcate, care nu se găsesc aşa înşirate în nicio carte şi cărticică de Spovedanie; ba chiar nici în mai multe la un loc, şi nici în Molitfelnice, pe care le-am citit până acum?!» Ei vor mai zice [şi] că oamenii, şi mai ales tinerii care le vor citi […], le vor învăţa, le vor face, şi astfel se vor sminti şi vor păcătui. «Cum i se dă voie – vor mai zice ei – a aşterne pe hârtie astfel de păcate grele, pe care să le înveţe lumea şi să se smintească?» Acestea şi multe altele de felul acesta vor striga asupră-mi oamenii trupeşti, cărora trâmbiţa aceasta Duhovnicească le va tulbura liniştea pe care le-a adus-o somnul păcatelor lor. «Pe voi lumea nu vă urăşte, iar pre Mine Mă urăşte, că Eu mărturisesc că faptele ei sunt rele.» (I Ioan 7,7; 13, 19-20). Iată pricina care face pe oamenii trupeşti a striga împotriva cărţilor folositoare de suflet. Dacă ar fi după gura acestor oameni, ar însemna că militarii să nu-şi cunoască abaterile şi pedepsirile prevăzute de legile şi regulamentele lor; tot aşa şi civilii, medicii şi cei ce-şi grijesc de păstrarea sănătăţii lor [să nu cunoască bolile de care să se ferească]. De asemenea, [după raţionamentul aceloraşi oameni trupeşti, ar însemna şi că] n-ar trebui să cunoaştem nici abaterile şi pedepsirile prevăzute de legile naturale, ca de pildă să nu ştim că focul arde, ci să vedem asta abia după ce vom băga mâna în foc!