Gravitația albastră a florii uitate
Serie: Eternitatea kafkiană cu flori la ora 7 seara
Artist: Ovidiu Kloska
Tehnică: Mixed media pe pânză
Dimensiuni: 65 x 85 cm (cu ramă)
În Gravitația albastră a florii uitate, Ovidiu Kloska deschide o poartă liminală între gestul material și esența imaterială — o lucrare care nu pornește din nevoia de a reprezenta, ci dintr-un ritual al rememorării a ceva ce, poate, nu a existat niciodată. Aceasta nu este o pictură care ilustrează o lume, ci una care o invoacă, născută din inerția viselor și gravitația tăcerii interioare.
Lucrarea există la granița dintre prezență și absență, acolo unde expresia abstractă devine o limbă a invizibilului. „Floarea” din titlu nu este botanică, ci metafizică — o rezonanță simbolică, poate o amintire a luminii refractate prin conștiință. „Ghiveciul” este imaginar pentru că nu desemnează un recipient fizic, ci un vas al gândului, un recipient psihic, o cupă a invizibilului în care timpul și imaginea se topesc.
Ca parte a seriei Eternitatea kafkiană cu flori la ora 7 seara, pictura aparține unei grădini nocturne în care temporalitatea este dislocată, iar realitatea palpită între metaforă și vis. Ora — 7 seara — funcționează ca o amprentă metafizică: un moment ambiguu, în care amurgul și conștiința se intersectează, când percepția devine poroasă și pot fi simțite șoaptele unor planuri mai profunde. Florile devin aici simboluri ale transformării, înflorind într-un limbo unde identitatea e fluidă, iar sinele e o ceață de intuiții și nume uitate.
Cromatic, lucrarea este dominată de tonuri adânci, spectrale — albastru cobalt, indigo, violaceu — echilibrate de irupții de magenta, alburi fantomatice și accente turcoaz cibernetic. Paleta evocă totodată astralul și acvaticul, precum o floare abisală născută dintr-o nebuloasă. Straturile translucide, gesturile dinamice și texturile neașteptate nu descriu doar actul pictural, ci ontologia picturii — starea ei de devenire, refuzul de a se fixa.
În contextul picturii contemporane, opera lui Kloska intră în dialog cu tendințele post-reprezentaționale, în care pânza devine un spațiu al conștiinței, nu al narațiunii. Limbajul gestual — dinamic, dar meditativ — evocă expresionismul abstract, dar este purificat de impulsurile egoice. În schimb, rezultă o abstracție meditativă, în care tușa devine act de invocare, nu de afirmare.
Lucrarea rezonează și cu o nouă formă de romantism în arta contemporană — o revenire la mister, emoție, transcendență și poezie a necunoscutului, în timp ce navighează fluiditatea estetică a epocii post-digitale. Gravitația albastră a florii uitate ar putea fi expusă atât într-un spațiu sacru, cât și într-o galerie contemporană — ea refuză categorisirile, iar tocmai aceasta este puterea ei tăcută.
În cele din urmă, această lucrare nu este o pictură, ci o hartă somatică a invizibilului, o cartografie a emoțiilor care plutesc dincolo de limbaj. Nu cere nimic privitorului în afară de prezență — iar în schimb, oferă o poartă subtilă spre un univers suspendat între gravitație și grație, între tăcere și devenire.